Concurs Lacul Morii

Lacul Morii decupează în cadrul orașului un spațiu circular, definit de limite simultane, deopotrivă materiale și imateriale; prezenţele lor se suprapun, se intersectează, se luptă, se neagă reciproc, uneori se ascund sau dispar. Lacul însuși e o limită izvorâtă dintr-un gest violent, autoritar, care s-a instaurat transgresând o altă limită, mult mai sensibilă: cea dintre ordinea celor vii, deținători efemeri ai puterii (comuniste) și ordinea celor îngropați în cimitirul strămutat. Limite din trecutul și mai îndepărtat vin să materializeze parțial o memorie mereu imperfectă: limitele albiei naturale a Dâmboviței, margini ale siturilor arheologice, foste canale, drumuri de pământ, poteci. Între expunere și ascundere, între memorie și uitare, trecutul și prezentul acestei zone co-există difuz, ajungând la noi prin poveștile locului – adevărate mituri urbane (”locul sinucigaşilor”, ”lacul sufletelor pierdute”), prin toponimia insulei (”Insula îngerilor”), sau a străzilor (Dudului, Poiana Lacului, Murelor sau Valea Mare), prin forța unor ambianţe contrastante, dramatice, pregnante.

Proiectul pleacă de la observația acestor identități distincte, asamblate în jurul lacului și care reclamă necesitatea unei conjugări cu forța acestuia, dominatoare în raport cu peisajul. Pentru a interveni însă în contrastul net dintre lac și lipsa de determinare a țesutului adiacent, în efortul de negare – acceptare a sa, este nevoie de mecanisme subtile care să nu afecteze niciuna din părți. Metoda de intervenție este apropiată de cea inventată de suprarealisti (Breton, Duchamp), o metodă de tip “cadavre esquis”, un mod de generare a sinergiei părților prin articularea lor aparent aleatorie. Teritoriul noului Parc al Lacului Morii va fi un spațiu re-ordonat și re-calibrat prin jocul identităților net diferite, care ajung în final să co-existe, co-împărțind prezențele – mai tari sau mai slabe – care îl definesc. Ceea ce rezultă este o relație de simbioză între lac și componentele țesutului periferic (încă viu, în transformare) pe care această limită violentă le-a generat și totodată le-a abandonat, un mutualism controlat metodologic între centralitatea lacului și marginalitatea orașului, rămas încă în defensivă.

Așadar, am proiectat posibilitatea unei mișcări de recuperare, de apropriere, de împrietenire, prin diferite forme de atașament și dialog între țesut și apă, care stă la baza unui proces evolutiv, deschis de asimilare a lacului în viața de zi cu zi a cartierelor adiacente, tînzând către idealul avantajului reciproc. Contactul strâns, modelat prin variante multiple de relaționare (apa-dig, apa-dig-blocuri, apa-dig–case, apa-dig–vegetatie, apa-dig-piațetă, apa–ponton–dig etc.) obligă aceste entități la o interacțiune de pe urma căreia există mereu un beneficiu reciproc, chiar dacă nu egal.

Proiectul se fundamentează pe această nevoie a echilibrului în relația simbiotică a lacului și a vecinătăților lui, ca parte dintr-o singură entitate, înglobând și prelungind componente din ecosistemele vecine: cel artificial al orașului, trasgresând înspre cel natural, dominat de apă și de vegetație. Soluția urmărește întreg acest proces al tranziției armonice, ritmice, de la logica antropică la cea naturală, într-un gradient „muzical” care topește bemoluri și diezuri vegetale, schimbări de tempou în parcursul promenadei, refugii, pauze, reluări în progresii și cadențe. Parcul Lacul Morii, ca spațiu definit în mod intrinsec de parcursul ghidat de limita digului, se constituie astfel ca un instrument care produce o suită de ritmuri, stări și ambianțe: o mixitate multivalentă, orchestrală, o armonie a texturilor, reflexiilor, culorilor și luminii.

Oglinda apei, principalul atractor de imagine al zonei, primește și reflectă energia identității fiecărei componente și a fiecărei specii care co-există aici, articulate într-o singură entitate vibrantă. Ziua și noaptea, vara și iarna, lacul însuși este generatorul spațiului, un solenoid al periferiei care declanşează mișcarea ondulatorie, muzicală și pune în funcțiune motorul întregii zone. Pentru că Lacul Morii nu e doar o acumulare de apă, ci e un mediu activ și dinamic de transmitere și co-generare între sol, apă, aer; un “dispozitiv” deopotrivă natural și antropizat, un hibrid, o (meta)realitate care mixează logica naturii cu cea a umanului, a tehnologiei înglobate în lucruri și activități. Ea este totodată o oglindă între lumi, între epoci tehnologice diferite, între industrii socialiste remanente și noi apariții hi-tech, între diferite moduri de locuire periferică și între diferite moduri de petrecere a timpului liber. Dar mai ales ea este o oglindă între oameni și păsări, fluturi, albine, șopârle, pești, broaște, stuf, sălcii, plopi, salcâmi etc. Aici, proiectul nostru identifică și tratează relația actualmente tensionată, fragilă și care cere o urgentă intervenție, de conciliere între „lucrarea” naturii și „lucrarea” omului, care tind să se antagonizeze pe un același teritoriu, ajungând a-i anihila valorile.

Strategia este de a transpune acest joc al simbiozei între identități diferite într-un gradient al relației dintre natural și antropizat, într-o suită de îmbinări peisagistice atent controlate. Secvențierea parcursului pietonal de pe aleea de coamă vine totodată cu posibilitatea de a trata diferențiat și într-un același limbaj armonic, diferitele momente de inflexiune a geometriei lacului/aleii, în relație cu țesutul urban adiacent. Din punct de vedere perceptiv, prezența masivă și constantă a oglinzii apei este nuanțată de multiple opriri pe traseu, locuri cu mici amenajări, mobilier de odihnă sau dotări pentru relaxare, având rolul de a intensifica spectacolul lacului, de a-l face parte din experiența întregului peisaj.

Proiectul propune transformarea zonei din jurul lacului într-un ecosistem simbiotic, unde identitățile urbane disparate sunt armonizate printr-o compoziție inspirată de suprarealism. Lacul, rezultat al unei intervenții dure asupra teritoriului, devine centrul unui proces de reconciliere între apă și țesutul urban aflat în tranziție.

Intervenția urmărește echilibrul dintre contrastul existent – limite fizice și simbolice, memorii suprapuse, mitologii urbane – și o nouă relație de prietenie dintre locuitori, natură și apă. Parcul evolutiv propus este integrat în viața cotidiană a cartierelor, printr-o gamă de relații apropiate cu lacul (prelucrări ale digului, piațete, pontoane).

Lacul devine un „dispozitiv” generator de spațiu – un mediu activ care reflectă energiile din jur și co-reglează interacțiunea dintre natură, infrastructuri, tehnologii și utilizatori. Este un spațiu de întâlnire între oameni, păsări, insecte și vegetație, unde fragilitatea ecosistemului existent este tratată prin măsuri de reconciliere și protecție.

Direcțiile conceptuale principale

A. Funcționalitate & atractivitate
Se creează o succesiune de secvențe tematice conectate prin filtre, conectori și markeri. Trei trasee tematice răspund diferitelor tipuri de utilizatori:

• Traseu educațional – spații expoziționale, centre de informare, grădini tematice, instalații tehnologice, expoziții de artă reciclată.
• Traseu sportiv – piste de alergare și biciclete, zone fitness, skatepark, terenuri, închirieri de bărci, ponton de pescuit, bază nautică.
• Traseu de recreere – locuri de odihnă, cafenele, pontoane, grădini comunitare, plajă, turn de belvedere, observatoare pentru păsări.
• Participarea comunitară este esențială: grădini comunitare, concursuri de plantare, expoziții temporare, festival al pescarilor, târguri locale și un sistem digital de monitorizare a spațiului.

B. Accesibilitate & mobilitate
Se asigură continuitatea circulațiilor pietonale și velo în jurul lacului, integrarea traseelor în țesutul urban, zone flexibile de tip shared space, puncte de închiriere, un trenuleț electric și piețe publice la nodurile dintre străzi și promenadă. Accesul în zona inundabilă rămâne controlat pentru protejarea biodiversității.

C. Vegetație & mediu
Proiectul introduce un gradient al densității vegetale – de la zone cu vegetație tipic urbană la polderul natural al Dâmboviței – și un coridor verde continuu. Sunt definite șapte tipologii vegetale (aliniamente, cordoane, grupuri, grile, arbori-simbol, vegetație cățărătoare, plante acvatice), cu o atenție specială asupra rolului scenografic și ecologic al acestora.

Ziua, parcul este un spațiu activ, sportiv și educațional; noaptea devine un loc al contemplării, cu iluminat discret integrat în vegetație.

D. Sustenabilitate
Sunt propuse materiale rezistente, vegetație locală, colectarea și reutilizarea apelor pluviale, refuncționalizarea clădirilor existente, utilizarea energiei solare și soluții durabile integrate în întreaga infrastructură a parcului.